Dragoste de viaţă
“La Ibiza mă duceam zilnic în numeroasele cafenele din port. Către ora cinci, tinerii de aici se plimbă doi câte doi de-a lungul digului. Acolo se fac căsătoriile, acolo se pune la cale întreaga viaţă. Nu poţi să nu gândeşti că felul acesta de a-ţi începe viaţa faţă în faţă cu lumea îşi are măreţia lui. Mă aşezam pe scaun, încă ameţit de soarele zilei, plin de biserici albe şi de ziduri ca de cretă, de câmpii pârjolite şi de măslini zbârliţi. Beam un sirop dulceag de migdale. Priveam curba colinelor din faţa mea. Coborau domol către mare. Seara începea să bată în verde. Pe colina cea mai înaltă, ultimele adieri ale brizei învârteau aripile unei mori. Atunci, în chip miraculos şi firesc, toată lumea cobora glasul. Nu mai rămâneau decât cerul şi cuvintele melodioase ce urcau spre el, dar se auzeau ca şi cum ar fi venit de foarte departe. În acea scurtă clipă a amurgului plutea ceva trecător şi melancolic, ceva ce nu era simţit numai de un singur om, ci de un întreg popor. Iar eu doream atunci să iubesc aşa cum uneori doreşti să plângi. Mi se părea că fiecare oră de somn va fi de-acum furată vieţii… adică acelui timp al dorinţei fără ţel.”
(Albert Camus, “Dragoste de viaţă”, Editura RAO, 1994)
am citit si am recitit pasajul asta… si nu mai vreau sa revin la stare de dinainte, la starea de “normal”!
imi place muuult fotografia!